luni, 18 noiembrie 2013

Despre copii - Ce este dragostea necondiționată?

Am scris în mai multe rânduri articole despre copii și în general am făcut referire la copiii mei, la felul lor de a fi, la felul lor de a gândi, la felul lor de a reacționa în contact cu mediul înconjurător, despre nevoile sau dorințele lor. Nici acum nu mă voi abate de la acest obicei.

Ca o regulă generală, fiecare părinte își iubește copiii. Și fiecare părinte își arată afecțiunea în mod diferit, unii fiind mai permisivi, alții mai severi. Pe vremea când eu eram copil, severitatea era cuvântul de ordine în majoritatea familiilor, inclusiv a mea, majoritatea părinților nu le spuneau copiilor că îi iubesc, aceasta fiind considerată o slăbiciune care poate dăuna dezvoltării copilului, unii ajungând să declare că părinții ar trebui să își sărute copiii doar în somn pentru ca aceștia din urmă să nu și-o ia în cap de la atâta afecțiune.

Sincer, nu știu cum puteau trăi părinții noștri. Eu personal nu am rezistat mai mult de câteva ore fără să îmi îmbrățișez puiii, fără să îi sărut, fără să le spun că îi iubesc. Pe Laura, mica Xena prințesa războinică, o iubesc pentru că este uneori drăgălașă, alteori nemulțumită, uneori balerină, alteori luptătoare, uneori simpatică, alteori super nervoasă. Pe Cristi, care mai nou își dorește să devină master chef, îl iubesc pentru că este uneori hazliu, alteori serios, uneori visător, alteori foarte spontan, uneori aiurit, alteori foarte rațional, uneori prea jucăuș, alteori prea matur.

Îi iubesc din toată inima și cu toată inima. Și nu ezit să le spun și lor acest lucru. Nu de alta, dar vreau să știe foarte clar acest lucru, să nu se îndoiască vreo clipă că lucrurile stau altfel. Nu aș vrea să se schimbe, pentru că eu îi văd perfecți. Dar nu toată lumea împărtășește aceeași părere cu mine. Și influența mediului exterior este de multe ori hotărâtoare pentru comportamentul oamenilor. Ne lăsăm purtați de voința celorlalți despre cum ar trebui să ne purtăm, ne schimbăm după cum își doresc alții să fim, ne raportăm în permanență la cei din jurul nostru, uitând sau lăsând deoparte de multe ori propria voință.

Da, suntem ființe sociale și nu ne putem permite luxul de a fi așa cum suntem. Și asta se răsfrânge și asupra copiilor noștri. Din dorința de a-i ajuta să se integreze în diferite grupuri, din dorința de a le ușura procesul de creștere sau din dorința de a evita eventualele probleme generate de comportamente considerate „altfel”, le cerem copiilor să se comporte într-un anumit fel, le impunem anumite standarde, le contorizăm reușitele comparându-i cu alți copii. Nimic mai greșit, în opinia mea. Dar, uneori nu avem alte opțiuni. Nu putem schimba opinia mulțimii, noi suntem cei care trebuie să ne schimbăm, să ne adaptăm. Și uite așa, chiar dacă îi iubim necondiționat, le condiționăm comportamentul, chiar dacă mi-aș dori să nu se schimbe niciodată, vor trebui să o facă, iar eu trebuie să fiu acolo, prezentă, activă, neînduplecată dar totuși iubitoare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu