Discriminarea este o problemă care ne afectează pe fiecare. Motivele sunt
variate începând cu discriminarea pe criterii de vârstă, de avere, de
convingeri politice, dar și de rasă, etnie, sex, religie sau orientare sexuală.
Indiferent de motivul ei, discriminarea este absolut nejustificată. Cu toate că
există legi menite să apere oamenii împotriva discriminărilor de orice fel, din
ceea ce vedem că se întâmplă în jurul nostru se pare că acest fenomen nu va
dispărea niciodată.
Mă întrebam cum apare acest comportament discriminatoriu și de ce unii
oameni se cred îndreptățiți să-i judece pe alții după niște criterii absolut
neîntemeiate. Mi-am răspuns singură la întrebări observând (din nou!) copiii
din clasa fiului meu. Acum îmi dau seama cât de multe putem învăța noi, ca
adulți, doar observând comportamentul copiilor atunci când nu sunt
supravegheați. Poate nu vă vine să credeți, însă am descoperit în comportamentul
lor forme primare de discriminare. Este adevărat că au un nivel și efecte diferite
de cele în care sunt implicați adulții, însă un copil, pus în fața unor astfel de acțiuni,
poate resimți foarte puternic efectul lor. Un copil discriminat poate simți cum
întreg Universul se răstoarnă. La ce mă refer atunci când fac asemenea
afirmații? Ei bine, la expresii mult folosite de către copii însă nu cu scopul
de a face afirmații de valoare, ci cu scopul de a jigni, de a-și bate joc, de
„a face mișto” de alți copii. Expresii de genul: „o-che-la-ris-tul, o-che-la-ris-tul”
sau „Cris-ti a-re gu-mă roz. Cris-ti a-re gu-mă roz.”. Fiul meu poartă ochelari
încă din clasa întâi. Nu îi poartă pentru că este mai „cool” așa, ci pentru că
are nevoie de ei. Primele tentative de a-l face pe fiul meu să se simtă prost
pentru că poartă ochelari au început încă din clasa întâi. Persoanele care i-au
spus ochelaristul au reușit la început să îl facă să se simtă diferit de ceilalți
și a venit plângând acasă. Am avut noroc cu faptul că fiul meu s-a dovedit a fi
foarte înțelegător când i-am explicat că nu are motiv să se supere, pentru că
el chiar este ochelarist. Ochelarist înseamnă o persoană care poartă ochelari,
așa că acel copil care i-a spus astfel, nu a mințit ci a spus adevărul. Nu am
discutat despre tonul în care i-au fost adresate cuvintele și așa am trecut
ușor peste incident. Cât despre guma roz, se pare că unul dintre colegii lui a
fost deranjat de radiera fiului meu, care nici nu remarcasem ca era roz și a
început să îl arate cu degetul și să strige în gura mare. Nu mult le-au trebuie
colegilor de clasă să se alăture celui care striga. Fiul meu a dat și de data
asta dovadă de maturitate și mi-a spus nici nu îi pasă, nu i-a băgat în seamă
pe colegi, că lui îi place guma aceea roz dar ar vrea să o schimbe totuși.
Acum că am văzut de unde începe comportamentul discriminatoriu, am mai
multe întrebări decât aveam la început. De unde vine nevoia aceasta de a-i face
pe alții să se simtă prost? De unde vine nevoia de a categorisi oamenii
folosind criterii care de care mai variate și mai lipsite de importanță? Oare
doar așa unii oameni se simt mai importanți? Sau se simt cumva amenințați în
vreun fel exact de acele persoane față de care au comportament discriminator?
Se simt superiori, mai bine, mai puternici aceia care strigă în gura mare după
ce au făcut ceea ce și-au dorit? Oare unii oameni chiar nu au conștiință?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu