luni, 30 septembrie 2013

Top 3 ... titluri în căutare de senzațional

Observ că în topul preferințelor de titluri în căutare de senzațional sunt câteva șabloane folosite frecvent de oricine dorește să atragă cât mai mulți cititori. Recunosc că acum și eu mă număr printre ei (datorită titlului), dar nu pot lăsa subiectul neatins pentru că mă roade de multă vreme. Și acum să începem.

Locul 3. „10...”. E ceva cu zecele ăsta. Dacă titlul începe cu „Zece” automat apar și cititorii.  Dacă se adaugă și unul din cuvintele „sfaturi”, „pași”, „metode” succesul este garantat. Vor, nu vor, cititorii sunt atrași de acest titlu și indiferent de conținut, articolul va fi citit. De ce? pentru că fiecare cititor dorește să afle care sunt cele zece „chestii” care îi pot oferi ce i s-a promis în titlu. De exemplu: 10 sfaturi pentru frumusețe, 10 sfaturi pentru tinerețe fără bătrânețe, 10 metode de a-l păstra lângă tine, 10 rochii care să nu lipsească din garderobă, 10 motive de despărțire, etc. Ce o fi având numărul zece atât de important? Și apoi de ce zece? De ce nu nouă sau unsprezece? Mă întreb ce se întâmplă atunci când autorul nu găsește decât opt sau nouă sfaturi, însă el (autorul) se încăpățânează să fie zece. Dar dacă găsește doisprezece, pe ce criterii renunță la două dintre ele? Nu e păcat dacă a muncit atât să renunțe la ele doar pentru că a scris în titlu zece? Off... musai să fie zece. O fi ceva legat de nota maximă din școală? Oricum ar fi, e clar că dacă titlul începe cu 10, nu înseamnă că este de nota 10.

Locul 2. „Cum să ...”. Acest titlu este și el folosit foarte des de atotștiutorii dădători de sfaturi. Probabil cei cărora nu le iese pasiența cu 10. Sau poate nu... să nu fiu rea că nu sunt sigură. Spuneam că în orice revistă găsim măcar un articol care să înceapă astfel. De exemplu: Cum să slăbești sănătos, Cum să îl faci să te iubească, Cum să-ți găsești drumul în carieră, Cum să te porți la interviu, etc. Din start, cu așa un titlu cititorii devin curioși. Nu știu cât de satisfăcuți sunt cititorii la final pentru că nu îi mai întreabă nimeni. Din proprie experiență știu că eu nu am prea găsit mari secrete în acele articole. Doar titlul de ele. Nu pot să spun că nu am învățat nimic din ele. Am învățat „cum să” mă feresc de ele.

Locul 1. „Cum să ... 10 ...”. Cum vine asta? Să vă dau mai întâi câteva exemple și le voi explica pe fiecare în parte.  
„Cum să reușești în 10 pași” Nu spune ce să reușești așa că nu îți promite nimic. Deci, nu poți să te plângi după lectură.
„Cum să te îmbraci să pari mai înaltă: 10 reguli vestimentare” nu spune dacă pentru a părea mai înaltă trebuie să respect toate cele 10 reguli în același timp sau se poate și separat.
„Cum să trăiești până la 100 de ani: 10 mici trucuri”. Oare chiar pot garanta așa ceva într-un articol? Pe ce lume trăiesc unii?
„Cum să slăbești 10 kg fără să faci nimic” What? cum nimic? Și ca să slăbesc 11 kg trebuie să fac ceva? Ce?

Și asta nu e tot, mai sunt multe alte titluri care se folosesc de aceste „mici trucuri” însă acestea mi-au ieșit primele în cale acum, când scriu articolul, așa că mă folosesc de ele ca exemplu. Le mulțumesc autorilor. Nu pot să închei fără să spun că este totuși ceva ce îmi place în mod deosebit și chiar titlul a fost cel care m-a convins să îl vizionez. Da, ați ghicit. Este filmul „Cum să scapi de un tip în zece zile”. Îmi place la nebunie și abia aștept să îl mai văd, chiar dacă l-am văzut de nenumărate ori. Voi ați văzut filmul? Dacă nu, atunci vă urez vizionare plăcută. 

duminică, 29 septembrie 2013

Momente în viață

Este greu să definim timpul, el este perceput prin simțuri. Îl simțim în interiorul ființei noastre. Uneori timpul se scurge foarte încet, alteori parcă zboară. Uneori clipele trec precum anii, alteori anii trec precum clipele.

Nu putem da timpul înapoi dar nici înainte. Nu putem să îl facem să treacă mai repede dar nici mai încet. Trăim în prezent, ne amintim de trecut și privim spre viitor.

Nu putem să vedem timpul dar putem să vedem cum trece. Îl vedem cum trece privind fotografii mai vechi, îl vedem cum trece privind copiii crescând, îl vedem cum trece privind părinții îmbătrânind.

Nu putem să atingem timpul dar putem să-l măsurăm. Îl măsurăm în ani, luni, zile. Îl măsurăm în ore, minute, secunde. Dar pe lângă aceste unități de măsură în care ne folosim de calendar sau de ceas, putem măsura timpul în momente.

Despre asta vreau să vorbesc eu astăzi. Despre momente din viața noastră, despre momente a căror sumă formează o viață. Fiecare moment din viața noastră, indiferent de natura sa, înseamnă o nouă pagină scrisă în cartea vieții. Nu există momente lipsite de importanță, nu există momente lipsite de însemnătate. Există momente frumoase dar și momente grele. Există momente care ne fac fericiți dar și momente care ne întristează. Există momente care ne fac să râdem dar și momente care ne fac să plângem. Există momente care ne înduioșează dar și momente care ne scot din minți. Există momente de neuitat dar și momente pe care vrem să le dăm uitării. Există momente ce nu pot fi descrise în cuvinte, dar și momente despre care nu ne mai săturăm să povestim.

Pentru ce trăim? Trăim pentru momente de neuitat, pentru momente fericite, pentru momente vesele, pentru momente frumoase. Pentru momente ca atunci când servesc o felie de pâine cu dulceață de nuci verzi și îmi aduc automat aminte de vacanțele de la bunici. Pentru momente ca atunci când ascult o melodie a trupei Stigma și îmi aduc aminte de ziua în care soțul meu mi-a spus că mă iubește. Pentru momente ca atunci când privesc dansul stângaci al fetiței mele pe covorul din sufragerie de parcă ar fi prim-balerina pe scena Operei Naționale, pentru momente ca atunci când ascult compunerea scrisă de fiul meu de parcă ar fi un best-seller, pentru momente ca atunci când văd figura senină și zâmbitoare a soțului meu privindu-mă de parcă aș fi Miss Univers. Acestea sunt momente pe care vreau să le trăiesc zilnic, în fiecare oră, în fiecare clipă. Momente de viață minunate. 

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Monolog ... mesaj către o bună prietenă

Nu te înțeleg. Spui că nu ești fericită. De ce nu ești fericită? Pentru că au trecut mai mulți ani de când ești singură. Și tu urăști singurătatea. Nu ai trăit niciodată singură. Nu îți place să trăiești singură. Nu te regăsești. Dar eu te întreb dacă nu îți place singurătatea, de ce nu faci ceva în privința asta? Acasă între cei patru pereți ai sufrageriei nu vei găsi ceea ce cauți ... sau ceea ce ai nevoie. Ești minunată, chiar nu vezi asta? Să îți spun ce văd eu dinafară.

Văd o femeie frumoasă, mai frumoasă decât multe alte femei. Văd o femeie inteligentă, mai inteligentă decât multe alte femei. Văd o femeie pricepută, mai pricepută decât alte femei. Văd o femeie curajoasă, mai curajoasă decât alte femei. Văd o femeie matură, mai matură decât multe alte femei. Văd o mamă deosebită, văd o prietenă deosebită, cu alte cuvinte văd o persoană deosebită. Sunt sigură că nu doar eu văd toate astea. Le văd și cei din jurul tău. Dar tu continui să te închizi în tine. Ca și cum ai vrea să îți faci singură rău. Ca și cum te pedepsești. Ca și cum consideri că meriți să fii nefericită.

Dar nu este așa. Nu meriți asta. O știu și eu și o știi și tu. În adâncul sufletului tău știi că meriți mai mult. Știi că meriți să fii fericită. Chiar spui că vrei să fii fericită. Și totuși. De ce te porți frumos cu ceilalți mai puțin cu tine? De ce îi iubești pe ceilalți mai puțin pe tine? De ce îi ajuți pe ceilalți mai puțin pe tine? Trezește-te. Fii tu personajul principal al vieții tale. Trăiește-ți viața. Nu te agăța de trecut. Trecutul a trecut. Lasă-l acolo, undeva departe, în urma ta. Pășește înainte. Fii tu însăți, fii încrezătoare și fericirea va veni. Pentru că meriți să fii fericită. O știu și eu și o știi și tu.

vineri, 27 septembrie 2013

Putem să le avem pe toate?

Dacă ar fi să îl citez pe Octavian Paller, „avem timp pentru toate” (poeziaAvem timp). Eu vreau să completez cu o întrebare: 
Putem să le avem pe toate?

Privind în urmă fără să analizez în amănunt, remarc cu ușurință că, de-a lungul timpului, viața mea s-a schimbat. Și nu numai viața mi s-a schimbat ci și eu m-am schimbat. Mi-am schimbat gusturile, opțiunile, preferințele, prioritățile. Rând pe rând mi-am dorit cam tot ce își poate dori un om. 

În ordine, au fost ani în care îmi doream doar să fiu mare și am ajuns să fiu mare. Au fost ani în care îmi doream doar să fiu frumoasă și am ajuns să fiu frumoasă. Au fost ani în care îmi doream doar să fiu apreciată și am ajuns să fiu apreciată. Au fost ani în care îmi doream doar să am o casă și am ajuns să am o casă. Au fost ani în care îmi doream să fiu iubită și am ajuns să fiu iubită. Au fost ani în care îmi doream să am o familie și am ajuns să am o familie. Și au fost ani în care îmi doream doar să fiu fericită și am ajuns să fiu fericită.

Pot să spun că sunt norocoasă pentru că tot ce mi-am dorit de-a lungul timpului mi s-a împlinit. Au fost însă și momente când nu m-am considerat norocoasă, ba din contră, spuneam că soarta a fost vitregă cu mine. Pentru că nimic din ceea ce îmi doream nu se împlinea atunci când îmi doream. Au trecut mulți ani de când îmi doream să fiu mare până am ajuns să fiu mare. Au trecut mulți ani de când îmi doream să fiu frumoasă până am ajuns să fiu frumoasă. Au trecut mulți ani de când îmi doream să fiu apreciată până am ajuns să fiu apreciată. Au trecut mulți ani de când îmi doream să am o casă până am ajuns să am o casă. Au trecut mulți ani de când îmi doream să fiu iubită până am ajuns să fiu iubită. Au trecut mulți ani de când îmi doream să am o familie până am ajuns să am o familie. Au trecut mulți ani de când îmi doream să fiu fericită până am ajuns să fiu fericită.
Acum îmi doresc multe alte lucruri pe care probabil voi ajunge să le am. Nu știu când. Cândva în viitor.

Și atunci vă întreb din nou. Putem să le avem pe toate? Putem, dar este nevoie de timp. Și revin la poezia lui Octavian Paller Avem timp ... „avem timp pentru toate”. 

joi, 26 septembrie 2013

Pierduți printre temele de casă

Azi îmi plâng puțin de milă. Am rămas singură cu copiii, întrucât soțul meu este la servici în schimbul doi. În paranteză fie spus, cel mai mult urăsc schimbul doi pentru  că pleacă la servici când îmi este mie lumea mai dragă și revine acasă după miezul nopții, oră la care sper ca eu și copiii să ne aflăm de mult în lumea viselor. Dar să revin. Este ora 16.00 și a venit momentul „mult așteptat” al temelor de casă. De ce spun mult așteptat, pentru că atât mie cât și copiilor mei ne place la fel de mult acest moment, de fapt nu moment ci ore ore.

Fiica mea s-a trezit deja după somnul de prânz pentru că este foarte matinală și nici nu a cântat bine cocoșul azi dimineață că ea cerea deja „papi” și „cip” (adică mâncare și desene animate). Acum este sătulă și odihnită, adică exact cum e mai bine pentru a dori să meargă în parc. Cred și eu, la soarele de afară dacă adăugăm și cele 25 grade din aer și mie mi-ar plăcea să merg în parc în loc să stau în casă făcând teme.

Așa că eu ce fac? În timp ce încerc să o întrețin pe energica junioară și încerc din răsputeri să o conving să nu-l deranjeze pe fratele ei de la teme, trebuie să mă concentrez în a-l supraveghea pe fiul meu unde altundeva decât la temele la mate... preferatele între preferate. Nu este lucru mai greu decât să fac cu el temele la mate. Pentru el matematica este atât de complicată și asta nu pentru că nu ar avea creier să o înțeleagă, ci pentru că nu se concentrează deloc. Dar deloc. În creierul lui este o mare gaură neagră când vine vorba de această materie. După fiecare subiect un mare burete invizibil șterge tot și aproape că o luăm de la început.

De-ar fi numai atât... Dar nu este. Se adaugă și dorința lui nestăvilită de cunoaștere, setea de a afla lucruri noi, astfel că atunci când își face temele ar face orice altceva numai teme nu. Este deranjat de mașinile care trec prin fața geamului, i se face foame sau sete, sau amândouă, are nevoie să meargă la toaletă, orice motiv e numai bun pentru a se întrerupe din teme. Așa că mă înțelegeți de ce îmi plâng de milă? Acum vă las că mai am câteva exerciții cu axe, pași, numere naturale pare și impare. O după amiază însorită și ne mai întâlnim mâine. 

miercuri, 25 septembrie 2013

Te-ai simțit vreodată așa?

E dimineață. O dimineață de toamnă la sfârșitul lunii septembrie. Ea se trezește, se ridică din pat încă ușor adormită și deschide larg fereastra dormitorului. Este frumos afară, puțin răcoare însă cerul este incredibil de senin iar soarele răsărit deja aruncă înspre ea câteva raze strălucitoare care o încălzesc ușor. Îi place senzația, îi place să fie învăluită în razele soarelui de dimineață. Privește ceasul. Este ora 8 și un sfert.

Apoi se îndreaptă spre ușa larg deschisă a dormitorului. În drum spre bucătărie, ea trece prin fața oglinzii de lângă masa de toaletă. Oglinda este mare, înaltă. De obicei îi place să folosească oglinda aceea pentru că se poate admira în voie în întregime. Acum însă strâmbă puțin din nas. Este încă în pijamale, părul este în dezordine, nu are nici un pic de machiaj pe față. Nu prea îi place ce vede. Nu este bătrână, dar nici tânără nu mai este. Nu este grasă, dar nici slabă nu mai este. Nu este urâtă, dar nici frumoasă nu mai este. Cel puțin așa vede ea privind în oglindă.

Privind mai atentă, vede într-un colț a oglinzii o figură zâmbitoare. Este el. O privea și probabil că a înțeles ce vedea ea în oglindă pentru că s-a apropiat încet de ea, a îmbrățișat-o cu drag și i-a șoptit la ureche. Ești frumoasă. Ești cea mai frumoasă femeie din lume. Sunt fericit că o iubesc pe cea mai frumoasă femeie din lume. Și sunt fericit că cea mai frumoasă femeie din lume mă iubește pe mine.

Au zâmbit amândoi și s-au privit în oglindă îmbrățișați. Se simțeau atât de bine. Atât de bine încât parcă și timpul s-a oprit în loc. După un timp, el i-a spus încet. Hai să mergem, am pregătit cafeaua. Ea a sorbit din cafea și avea alt gust. Era mai bună decât în alte zile. L-a întrebat de ce cafeaua este diferită. Iar el a răspuns pentru că e făcută cu dragoste. Te iubesc.

Tu te-ai simțit vreodată așa? Eu da. Și e minunat.


marți, 24 septembrie 2013

Cum faci ceva neinteresant să devină interesant

Vi s-a întâmplat să vedeți un lucru care vă place pe care vi-l doriți dar care apoi să vă dezamăgească? Vi s-a întâmplat să vedeți un titlu de carte sau articol care să vi se pară interesant însă conținutul să nu vă transmită nimic? Vi s-a întâmplat să vă doriți un serviciu care în reclamă este grozav însă în realitate este exact invers?

Se întâmplă destul de des să fim „înșelați” de produse sau servicii care nu se ridică la înălțimea așteptărilor noastre. De la distanță par în regulă, chiar atrăgătoare însă privite de aproape, nu mai este așa. Mă întrebam deseori de ce se întâmplă acest lucru. Poate avem noi standarde prea ridicate, poate pretențiile noastre sunt prea mari? E posibil însă nu întotdeauna. Sunt situații în care nu așteptările noastre sunt problema ci metodele prin care unii aleg să își promoveze produsele sau serviciile.

Pe principiul „Reclama e sufletul comerțului” sunt situații în care nu mai contează calitatea produsului, aceasta nefiind relevantă atâta vreme cât reclama atrage cumpărători precum muștele la miere. Sunt și alte situații în care reclama este de-a dreptul agresivă, intră cu forța în viața noastră și încearcă, uneori chiar reușește, să ne convingă că avem neapărată nevoie de acel lucru. Nu în cele din urmă, un ambalaj atrăgător, o copertă lucioasă sau un titlu bine ales reușesc de multe ori să ne înșele așteptările.

Același comportament deseori înșelător, deseori agresiv este folosit și în media, mai exact în ziare și la televizor. Goana după senzațional, după rating, după vânzări tot mai mari îi transformă pe unii în producători de cantitate în defavoarea calității, iar pe alții în consumatori de nimicuri.

Problema nu sunt doar cei care produc lucruri neinteresante care devin interesante datorită ambalajului, reclamei, titlului sau coperții. Problema suntem și noi, consumatorii, care le permitem să producă în continuare aceste lucruri neinteresante prin simplul fapt că le cumpărăm produsele. Noi, cumpărătorii, beneficiarii finali ai produselor, ar trebui să fim cei care decidem calitatea produselor cumpărate de noi. Și dacă noi nu ne schimbăm comportamentul, ei cu siguranță nu și-l vor schimba. 

luni, 23 septembrie 2013

Când, ce și cum să scriem


Azi am puțin timp liber până se întoarce fiul meu de la școală, soțul meu doarme, soacra mea pregătește prânzul iar fiica mea se distrează încercând să rezolve un puzzle așa că mi-am permis luxul de a „naviga prin blogosferă” așa cum am aflat că se numește acțiunea de a citi alte bloguri. Vă dați seama că trebuie să îmi însușesc limbajul de blogger acum că sunt și eu unul.

Și cum spuneam, navigând liniștită și relaxată prin marea (mai bine zis oceanul) la fel de liniștit și relaxat al blogurilor am dat peste câteva articole care m-au făcut să casc ochii cât ridichea uriașă din poveste. Am dat peste mai multe postări despre când, ce și cum să scrii atunci când nu mai ai subiecte interesante, atunci când nu ai destul timp pentru scris sau pur și simplu când nu mai ai inspirație. Recunosc că subiectul mă interesează și pe mine în mod direct. Și eu scriu zilnic de aproape 3 luni și dacă la început am crezut că subiectele nu se vor termina niciodată, am descoperit că de fapt, în practică, lucrurile se petrec după alte reguli. Dar să revin la subiect. Citind sfaturile pe care experții le dau ca fiind cele mai bune metode pentru a crește numărul de vizitatori, pentru a crește traficul pe blog aceasta fiind unitatea de măsură a succesului unui blog am dat peste următoarele.

Era cineva care spunea: „scrie atunci când ai ceva de scris, nu neapărat zilnic”. De acord cu el, decât să scrii ceva doar de dragul de a scrie, mai bine nu scrii deloc. Dar ce e de făcut când următorul blog mă sfătuiește „să scriu des, mai bun, mai prost, dar să fie acolo...”. Hmm, asta mă pune pe gânduri.

Altul spunea: „urmărește piața. Scrie despre ce vor cititorii să citească, nu despre ce vrei tu.” Hei, dar cum rămâne cu blogul meu? Eu postez, eu decid..sau nu așa merge treaba? Oare chiar așa? Oare acesta este prețul succesului unui blog? Să scriu despre ce vor alții să citească? Fără supărare pentru cititorii mei, nu vreau să vă jignesc în vreun fel, dar nu sunt nici pe departe Nostradamus ca să ghicesc sau să prevăd despre ce ați dori voi să citiți. Și apoi, blogul meu a fost creat cu alt scop. Scriu „pentru mine, despre mine, cu mine”, acesta este chiar numele blogului meu, nicidecum „pentru tine, despre tine, cu tine”.

În final, toate acestea sunt doar sfaturi și din fericire nu trebuiesc urmate. Sunt sfaturi mai mult sau mai puțin avizate de la persoane cu mai multă sau mai puțină experiență. Ce înțeleg eu din tot ce am citit azi? Că nu trebuie să ne bazăm exclusiv pe ceea ce citim, auzim sau vedem în jurul nostru. Multe din sfaturile primite nu ni se potrivesc, unele nu au nici un temei, iar altele, din păcate, sunt chiar rău intenționate. Așa că sfatul meu, pe care nu trebuie să îl urmați însă m-aș bucura dacă l-ați citi, este să nu cădeți în capcana de a lua drept literă de lege orice informație găsiți pe internet. Dacă este acolo, nu înseamnă că este neapărat adevărată sau corectă, ci doar că cineva a postat-o acolo. Din păcate, oricine poate posta absolut orice pe internet. Așa că mare grijă în gestionarea informațiilor găsite acolo.

Cât despre blogul meu, voi scrie așa cum am făcut-o și până acum. Voi scrie atunci când voi avea ceva de scris și sper ca și ție să îți placă. Voi aborda subiecte care mă interesează, subiecte care sper că te vor interesa și pe tine. Voi scrie subiecte în stilul propriu care sper să te readucă pe pagina mea cu regularitate. Și nu în ultimul rând, voi scrie „pentru mine, despre mine, cu mine” și sper ca ceea ce scriu să rezoneze cu ceea ce simți tu și astfel să devină un blog „pentru tine, despre tine, cu tine”.

duminică, 22 septembrie 2013

Echinocțiul de toamnă

Ca în fiecare an luna septembrie aduce cu ea un nou anotimp, toamna. Azi este echinocțiul de toamnă, azi ziua este egală cu noaptea, iar de mâine intrăm în toamna astronomică. De acum încolo, timp de șase luni Soarele și-a mutat cartierul general în Emisfera Sudică și va mai arunca din când în când câte o privire, o rază și înspre noi, doar atât cât să ne amintească de faptul că nu ne-a uitat.

În vechea filozofie chineză, toamna este asociată cu emoții precum tristețea și curajul. De ce tristețea? Pentru că tristețea este o parte importantă a acestui anotimp, toamna întreaga natură moare, vegetația încheie un nou ciclu de viață pregătindu-se pentru odihna de peste iarnă, toamna zilele sunt tot mai scurte, mai răcoroase. De ce curajul? Pentru că este nevoie de curaj pentru a înfrunta schimbările care vor avea loc atât în natură cât și în interiorul ființei noastre.

În filozofia Yoga, echinocțiul de toamnă este asociat cu punctul de echilibru între lumină și întuneric, între Yang și Yin. Trecem în această perioadă de la Soare la Lună, de la Lumină la Întuneric, de la Yang la Yin, de la realizări la reflexie interioară, de la acțiune la contemplare. Echinocțiul de toamnă ne oferă posibilitatea unei introspecții, ne oferă cadrul potrivit pentru contemplare, ne ajută să punem în balanță eul, activul și pasivul, cunoscutul și necunoscutul, logica și intuiția, conștientul și inconștientul.

De felul în care reușim să punem în balanță toate aceste perechi de contrarii depinde și felul în care vom reuși să ne adaptăm la schimbările care vor urma. Nu trebuie să fugim de propriile trăiri și nici nu trebuie să ne speriem de ele. Pur și simplu trebuie să le acceptăm ca făcând parte din ciclul vieții. Toamna nu este altceva decât puntea de legătură dintre vară și iarnă. Eu nu voi face altceva decât să mă bucur de noul anotimp și voi începe simplu cu o urare. Mâine dimineață voi spune: 
„Bună dimineața Toamnă și bine ai venit!”.

sâmbătă, 21 septembrie 2013

Între artă și precizie

Făcând curățenie, am dat peste două picturi realizate de mine în urmă cu vreo douăzeci de ani. Se pare că sunt singurele care au scăpat unei mutări, câtorva sesiuni de curățenie generală și mai multor tentative de eliberare a spațiului insuficient din dulapurile din dormitor.

Privindu-le îmi amintesc de zilele când pictam. Eram studentă la Științe Economice, studiam contabilitatea, economia, statistica, adică materii fără legătură cu desenul, pictura, nimic în comun cu arta. Acum dacă îmi aduc bine aminte, îmi dau seama că în tinerețe am avut mai multe tentative de a cocheta cu domeniul artistic. În liceu mi-am dorit foarte mult „să dau la teatru” (IATC la vremea aceea) și cred că aveam și ceva talent. Pe vremea aceea însă nu se ținea cont prea mult de înclinațiile naturale, de abilitățile personale și aptitudinile fiecăruia. Așa cum era obiceiul pe atunci, pașii mi-au fost îndrumați înspre alte meserii „mai de viitor” decât actoria, și cum foarte la modă erau meseriile de jurist sau economist (cel puțin pentru fete) am ales să devin economist. Am studiat mult, am făcut cred eu tot ce mi-a stat în putință pentru a deveni un bun profesionist. Și am reușit, spun eu, după cincisprezece ani de experiență ca economist.

Dar parcă fac ce fac și involuntar tot înspre artă mă îndrept. În ultimele luni am ținut pensula în mână mai mult decât în ultimii douăzeci de ani la un loc. E adevărat că nu pentru pictură ci pentru machiaj, dar și acesta este într-un fel o formă de exprimare artistică care necesită talent pe lângă muncă și materiale. Și tot în ultimele luni mi-am încercat mâna pe niște schițe cu creioane colorate. Sincer, nu mi-a displăcut rezultatul. Acum mă bate gândul să fac niște cursuri pentru actori amatori, dar încă nu știu dacă voi urma direcția asta.

Sunt exact cum spuneam într-unul din primele mele posturi de pe acest blog. Sunt o persoană a contrastelor. O persoană analitică cu fire artistică. Sau un artist îmbrăcat în haine de economist. Indiferent cum o iau, se pare că voi duce această luptă între cele două lumi întreaga mea viață. Dar nu mă deranjează. De ce? Pentru că îmi plac amândouă, atât arta cât și precizia.

PS: cele două picturi realizate de mine pe când aveam 19 ani.
Mă gândesc că dacă au rezistat atâția ani, poate ar merita înrămate. Nu-i așa?

vineri, 20 septembrie 2013

Eroii orașului Higgly

Pentru părinți, probabil că titlul acestui post sună cunoscut. Este titlul unui desen animat care poartă semnătura Disney. De ce am decis să folosesc titlul acestui desen animat? Pentru că simt că acest desen animat are mai multe de spus decât pare la prima vedere. Să vă explic puțin.

Personajele principale ale acestui desen animat sunt patru copii și o veveriță, locuitori ai orașului Higgly. Sunt prieteni buni și petrec foarte mult timp împreună. Se joacă, experimentează, învață multe lucruri noi. Curioși din fire ajung la un moment dat în situația de a avea nevoie de ajutor. Și așa cum este normal, copiii apelează de fiecare dată la un erou al orașului Higgly pentru a-i ajuta să iasă din încurcătură. Ce deosebește acest desen de alte desene animate pe acre le-am urmărit, este faptul că eroii orașului Higgly nu sunt Superman, Spiderman sau Wonder Woman ci chiar locuitori ai orașului, oameni obișnuiți cu meserii obișnuite. Fie că au nevoie de un horticultor care să-i ajute să replanteze o floare deosebit de frumoasă, fie că au nevoie de un mecanic auto care să îi ajute să repare pana de cauciuc a mașinii care îi ducea la plajă, fie că au nevoie de poștașul care să îi ajute să ia legătura cu bunicul plecat departe, cei patru copii găsesc de fiecare dată ajutor în orașul minunat. Cu alte cuvinte, fiecare locuitor este un erou al orașului și asta doar pentru că își face meseria cu pasiune și dăruire. Acesta este motivul pentru care îmi place să mă uit la acest desen. Pentru că oamenilor nu le este rușine cu ceea ce fac, indiferent de meserie. Fiecare meserie este importantă iar oamenii din acest oraș se respectă unii pe ceilalți pentru ceea ce sunt  și nu pentru ceea ce au. În felul lor, fiecare este câte un erou și sunt foarte mândri pentru asta.

Oare de ce în ziua de azi este mai important ce suntem în loc de cine suntem? De ce e mai importantă bogăția din conturile bancare în loc de bogăția din sufletele noastre? De ce nu ne mai mulțumește nimic, ne dorim tot mai multe și ne înconjurăm de lucruri care nu ne fac plăcere? Oare când vom realiza că nimic din toate acestea nu sunt suficiente pentru a umple golul din interiorul nostru? Oare când vom reuși să ne respectăm și să ne apreciem unii pe alții? Mi-ar plăcea să trăiesc și eu într-un oraș precum orașul Higgly. Voi avea vreodată norocul să trăiesc astfel de vremuri?

joi, 19 septembrie 2013

Primii pași ai discriminării

Discriminarea este o problemă care ne afectează pe fiecare. Motivele sunt variate începând cu discriminarea pe criterii de vârstă, de avere, de convingeri politice, dar și de rasă, etnie, sex, religie sau orientare sexuală. Indiferent de motivul ei, discriminarea este absolut nejustificată. Cu toate că există legi menite să apere oamenii împotriva discriminărilor de orice fel, din ceea ce vedem că se întâmplă în jurul nostru se pare că acest fenomen nu va dispărea niciodată.

Mă întrebam cum apare acest comportament discriminatoriu și de ce unii oameni se cred îndreptățiți să-i judece pe alții după niște criterii absolut neîntemeiate. Mi-am răspuns singură la întrebări observând (din nou!) copiii din clasa fiului meu. Acum îmi dau seama cât de multe putem învăța noi, ca adulți, doar observând comportamentul copiilor atunci când nu sunt supravegheați. Poate nu vă vine să credeți, însă am descoperit în comportamentul lor forme primare de discriminare. Este adevărat că au un nivel și efecte diferite de cele în care sunt implicați adulții, însă  un copil, pus în fața unor astfel de acțiuni, poate resimți foarte puternic efectul lor. Un copil discriminat poate simți cum întreg Universul se răstoarnă. La ce mă refer atunci când fac asemenea afirmații? Ei bine, la expresii mult folosite de către copii însă nu cu scopul de a face afirmații de valoare, ci cu scopul de a jigni, de a-și bate joc, de „a face mișto” de alți copii. Expresii de genul: „o-che-la-ris-tul, o-che-la-ris-tul” sau „Cris-ti a-re gu-mă roz. Cris-ti a-re gu-mă roz.”. Fiul meu poartă ochelari încă din clasa întâi. Nu îi poartă pentru că este mai „cool” așa, ci pentru că are nevoie de ei. Primele tentative de a-l face pe fiul meu să se simtă prost pentru că poartă ochelari au început încă din clasa întâi. Persoanele care i-au spus ochelaristul au reușit la început să îl facă să se simtă diferit de ceilalți și a venit plângând acasă. Am avut noroc cu faptul că fiul meu s-a dovedit a fi foarte înțelegător când i-am explicat că nu are motiv să se supere, pentru că el chiar este ochelarist. Ochelarist înseamnă o persoană care poartă ochelari, așa că acel copil care i-a spus astfel, nu a mințit ci a spus adevărul. Nu am discutat despre tonul în care i-au fost adresate cuvintele și așa am trecut ușor peste incident. Cât despre guma roz, se pare că unul dintre colegii lui a fost deranjat de radiera fiului meu, care nici nu remarcasem ca era roz și a început să îl arate cu degetul și să strige în gura mare. Nu mult le-au trebuie colegilor de clasă să se alăture celui care striga. Fiul meu a dat și de data asta dovadă de maturitate și mi-a spus nici nu îi pasă, nu i-a băgat în seamă pe colegi, că lui îi place guma aceea roz dar ar vrea să o schimbe totuși.

Acum că am văzut de unde începe comportamentul discriminatoriu, am mai multe întrebări decât aveam la început. De unde vine nevoia aceasta de a-i face pe alții să se simtă prost? De unde vine nevoia de a categorisi oamenii folosind criterii care de care mai variate și mai lipsite de importanță? Oare doar așa unii oameni se simt mai importanți? Sau se simt cumva amenințați în vreun fel exact de acele persoane față de care au comportament discriminator? Se simt superiori, mai bine, mai puternici aceia care strigă în gura mare după ce au făcut ceea ce și-au dorit? Oare unii oameni chiar nu au conștiință?

miercuri, 18 septembrie 2013

Orizontul vederii tale

A trecut vara, a trecut vacanța, a trecut și prima zi de școală. A doua zi de școală a adus cu ea și mult iubitele teme de casă. Și ce poate fi mai frumos atunci când vorbim despre teme de casă, decât o compunere, mai ales atunci când talent nu prea este.

Da, prima oră de română a adus cu ea și o primă provocare. O compunere cu titlul „Orizontul vederii tale”. Am auzit titlul și încercam deja să îmi imaginez oare ce voia doamna să spună, oare ce ar dori să citească doamna la o compunere cu un așa titlu. Un titlu mai general, mai neclar, mai ambiguu de atât nu cred că putea alege. Deja mă gândeam cu groază că nu prea știu cu ce să încep, cum să îmi ajut copilul să compună un eseu care să nu fie mult peste nivelul său de creație și înțelegere. I-am povestit și soțului despre tema de casă primită și nu m-am mirat deloc atunci când a zis că este „F” (l-am închis la Fazan, pentru cunoscători).

Însă cea mai mare surpriză nu a fost tema în sine ci compunerea pe care fiul meu a avut inspirația să o scrie în timp ce eu eram încă destul de încurcată de titlu. Vă las să citiți compunerea, repet scrisă exclusiv de fiul meu, care vă asigur că până acum compunea propoziții simple (subiect plus predicat). Lectură plăcută și aștept comentariile voastre.

***
Orizontul vederii mele
Pentru unii oameni, primăvara este frumoasă de la ciripitul păsărelelor mici și drăguțe. Florile cresc, se fac frumoase, cu un parfum deosebit. Copacii cresc, înmuguresc, așa se întâmplă și cu pomii, fac flori și fructe care se vor coace.
În fiecare dimineață, păsărelele se trezesc și ciripesc anunțând o nouă zi. După vacanța de Paște elevii se reîntorc la școală. Doamna dirigintă îi roagă pe copii să povestească ce au făcut fiecare în vacanță.
Multor oameni le-ar plăcea să fie primăvară în fiecare lună.
***

Nu este perfectă, însă este foarte frumoasă. Eu am fost impresionată.

marți, 17 septembrie 2013

Copii și Caractere

Școala formează oameni. Școala conturează personalități. Școala marchează destine. Școala definește caractere. Școala are un rol mult mai important în viața copilului și adolescentului decât am putea crede. Pe lângă faptul că școala este o instituție publică unde copiii sunt formați, informați și educați, școala este și locul unde copiii învață și testează ce înseamnă socializarea.

Și pentru că am pomenit despre școală, nu pot să nu pomenesc despre elevi, despre cei care populează băncile școlii câte patru sau șase ore pe zi. Am urmărit atentă colegii de clasă ai fiului meu. Nu mică mi-a fost surpriza să descopăr că, deși sunt încă foarte mici, pot distinge printre colegii de clasă anumite tipologii de personalități pe care până acum le-am sesizat doar în rândul adulților.

*Încrezutul (unisex): preocuparea principală să își dea aere de persoană importantă. Este acea persoană pentru care inclusiv efortul de a răspunde la salutul unui coleg de clasă este un efort nedemn și inutil pentru statutul său. Aerul pe care îl respiră este mult prea important și din dorința de a nu îl împărți cu nimeni, își ține nasul puțin cam sus. Este centrul Universului, acea persoană pentru care însuși Măritul Soare răsare dimineața și se învârte în jurul acestui personaj.

*Deșteptul (unisex): preocuparea principală studiul. Acest personaj știe multe, a citit mai mult decât colegii, studiază mai mult, din multe puncte de vedere este deasupra nivelului colegilor de clasă. Are un limbaj elevat, studiat, este lăudat de profesori și de obicei este apreciat de către colegi tocmai datorită acestor laude. Altfel, colegii nu ar realiza acest lucru.

*Tocilarul (unisex): preocuparea principală este studiul. A nu se confunda cu deșteptul. Nu mai știu exact ce înțeleg copiii din ziua de azi ce înseamnă tocilar, dar pe vremea mea să fi fost tocilar era un lucru rău. Acum însă se pare că tocilar este acel personaj pe lângă care orice activitate din timpul pauzei trece ca el fără să-i acorde importanță. Tocilarul nu își părăsește banca sau cartea pentru nimic în lume.

*Șmecherul (de obicei masculin): preocuparea principală să fie șmecher. Are o privire care îl dă de gol pe acest personaj. Se poate citi clar pe fața lui că este șmecher, o știe și este încântat de asta. Își aranjează părul într-un mod aparte, de obicei cu gel sau fixativ, într-o dezordine studiată, poartă hainele diferit de ceilalți copii, măcar un colț al cămășii scos din pantaloni, ceva ce trebuie să arate tuturor că el este șmecher. Are și un limbaj colorat pe măsura calității lui de șmecher, înjură fără să îi pese de ceilalți, se poartă de parcă ar fi însuși Zeus. Face multe boacăne dar reușește să se disculpe, de obicei aruncând vina pe cei din jurul său.

*Fraierul (de obicei masculin): preocuparea principală să plătească oalele sparte. Acest personaj este exact opusul șmecherului. Nu a ajuns la acel nivel de înțelegere al unor lucruri care să îl ajute să se apere de nedreptatea care i se face. Poate fi chiar copilăros, ceea ce îl transformă în victima perfectă pentru uneltirile șmecherului. Este acuzat și găsit vinovat pentru orice se întâmplă rău în clasă și plătește pentru faptul că nu știe cum să se apere de răutățile celor din jur.

*Copilărosul (unisex): preocuparea principală joaca. Indiferent ce face sau are de făcut, acest personaj se gândește doar la joacă, găsește în aproape orice un motiv sau subiect de joacă, iar dacă are mâinile goale, își imaginează ceva și din nou se joacă. Este distrat, pus pe șotii și deseori neînțeles de restul colegilor care au trecut deja la un nivel nou de dezvoltare în care joaca nu mai este pe primul loc. Este posibil ca acest personaj să mai creadă în Moș Crăciun și în Iepurașul de Paște ceea ce nu îl face prea popular.

*Nemulțumitul sau îmbufnatul (unisex): preocuparea principală să fie supărat în permanență. Nimic nu îl mulțumește pe acest personaj, este îmbufnat, nefericit, nemulțumit de tot și de toate. Se îmbracă în culori închise, se așază în spatele clasei de unde poate savura nemulțumirea proprie în liniște, fără a fi deranjat de ceilalți.

*Fashionista (de obicei feminin): preocuparea principală este moda. Hainele și accesoriile sunt principala preocupare iar importanța acestora poate fi văzută cu ușurință din depărtare. Nu numai că poartă hainele într-un mod aparte, adică ceva de genul le pune în evidență, dar este în stare să povestească despre ele ore întregi. Nu este interesată de școală sau de studiu, este destul de populară în rândul colegilor, iar orice mică greșeală îi este cu ușurință iertată tocmai pentru că e în ton cu moda.

*Populara (de obicei feminin): preocuparea principală persoanele de sex opus. Acest personaj începe să aibă deja trăiri de adolescent. Este interesată aproape în exclusivitate de relațiile interpersonale și pentru a atrage atenția asupra sa vorbește foarte tare, folosește gesturi largi, expresive, care ies ușor în evidență, și care fără să își dea seama (sau ?!) atrag atenția asupra acelor părți ale corpului care încep să se dezvolte la această vârstă.

*Pițipoanca (de obicei feminin): preocuparea principală moda și persoanele de sex opus. Este o combinație între fashionistă și populară, foarte la modă și în rândul adultelor, așa că fetele de ce s-ar lăsa mai prejos.

*Băiețoasa (feminin): preocuparea principală practicarea unui sport cu echipa de băieți. Băiețoasa, așa cum îi spune și numele, nu prea are preocupări feminine, și nu pentru că nu ar putea, ci pentru că nu îi prea plac. De obicei pune preț pe confort și nu pe modă. Prea mare pierdere de vreme pentru pregătirea hainelor dimineață, pentru coafură, pentru accesorii când mai ușor și mai confortabil este să arunce un pantalon și un tricou pe ea. În pauze sau în ora de sport este pe terenul de fotbal și acolo se simte în largul ei.

Precis că mai sunt și alte categorii care mi-au scăpat, însă în general cam asta am descoperit. Și repet asta se întâmplă în clasa a cincea cu copii în vârstă de zece, unsprezece ani. Pe vremea când eram eu elevă, din câte îmi amintesc, personajele au început să se contureze abia prin liceu, adică între paisprezece și optsprezece ani. Acum însă, în secolul vitezei, nici nu-i de mirare că și copiii se grăbesc să se maturizeze.

luni, 16 septembrie 2013

Prima zi de școală

Prima zi de școală vine atât pentru copii cât și pentru părinți cu emoții, schimbări, provocări, așteptări și bineînțeles multe flori. Este una din zilele în care fiecare copil merge cu drag la școală. Este una din zilele în care majoritatea părinților lipsesc de la servici. Este una din zilele în care florăriile înregistrează vânzări record.

Prima zi de școală a venit și pentru noi la fel ca pentru oricare altă familie. Pentru fiul meu nu e chiar prima zi de școală, însă este prima zi de școală din clasa a cincea. A trecut atât de mult timp de când am trecut eu însămi prin această experiență, încât nu mai știu la ce să mă aștept. Pot doar să îmi imaginez ce schimbare reprezintă pentru copii trecerea de la ciclul primar la cel gimnazial. Un nou ciclu, o nouă sală de clasă, o nouă dirigintă, profesori noi, un nou sistem de notare, materii mai multe, ore mai multe, așteptări mai multe.

Pe lângă schimbările care au loc în viața lui de școlar, tot acum puiul meu va trebui să facă față și unor schimbări interioare de ordin fizic, hormonal, afectiv, social, comportamental. Va trebui să facă față furtunoasei perioade a pubertății, a trăirilor afective, a sentimentelor contrastante de admirație dar și de invidie, de independență dar și de ocrotire, de competiție dar și de auto-izolare.

Singura constantă în acest ocean de schimbări din viața unui copil de zece, unsprezece ani o reprezintă părinții și colectivul, colegii de clasă. Însă din proprie experiență știu deja că părinții vor deveni dușmanul public numărul unu, ceea ce va face sarcina noastră mult mai grea.

Aștept cu nerăbdare să văd cât de repede și bine se adaptează puiul meu la noile schimbări. Este un pas important din viața lui, este o etapă care va contribui la formarea lui ca viitor adult și îmi doresc din tot sufletul ca această perioadă să fie cât mai ușor suportabilă atât pentru el cât și pentru noi. Până atunci însă, am încheiat cu bine prima zi de școală. Prima zi de școală din clasa a cincea. 

duminică, 15 septembrie 2013

Visez cu ochii larg deschiși

Azi sunt visătoare. După ce toată săptămâna m-au încercat tot felul de stări variate, după ce am trecut de la o extremă la alta, după ce am fost și veselă și tristă, și realistă și melancolică, și înțelegătoare și activistă, acum a venit momentul să fiu visătoare. Azi e ultima zi din vacanța de vară și probabil și asta contribuie la starea în care mă aflu, însă vă spun sincer că îmi place ... mai mult decât alte experiențe trăite în ultima săptămână.

Azi simt că orice este posibil. Azi simt că dacă doresc pot zbura printre stele, dacă doresc pot atinge luna, dacă doresc pot aluneca pe razele soarelui. Am simțit asta încă de dimineață de când mi-am pregătit cafeaua. Aroma ei mi-a deschis poarta imaginației și gândurile au început să plutească. Am dat apoi cu ochii de un buchet de trandafiri care se bucura de primele raze ale soarelui care nu a mai ieșit dintre nori de câteva zile și am simțit din nou acel impuls interior. Ele m-au ajutat să transcend în această lume minunată a visării. Nu dorm însă visez. Visez cu ochii larg deschiși. Simțurile îmi sunt treze, văd florile minunate portocalii, simt și miros aroma cafelei, aud copiii jucându-se. Ziua de azi are ceva ce mă face să mă simt bine.

Dacă trec prin filtrul gândirii, bineînțeles că starea mea de azi îmi pare exagerată, însă eu asta simt. Uneori poate nu strică să las deoparte rațiunea și să mă las puțin purtată de simțire. De mâine începe un an nou de școală cu program strict, cu teme, cu ședințe cu părinții și sigur nu îmi voi mai permite luxul de a visa cu ochii larg deschiși. Cel puțin până la următoarea vacanță ... adică de Crăciun.

Până atunci, dragii mei, vă doresc și vouă o zi plină de visare.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Vorbind discuții

„Vorbești discuții” este o vorbă pe care am auzit-o foarte des în copilărie. Este o vorbă pe care tatăl meu o folosea regulat și de multe ori îmi era adresată direct mie. Nu prea înțelegeam ce vrea să spună cu expresia asta, însă îmi plăcea cum sună. „Vorbești discuții”.

Acum am mai crescut și cred că am reușit să pătrund înțelesul ei. Și dacă privesc mai atentă în jurul meu, îmi dau seama că „a vorbi discuții” este îndeletnicirea de bază a românilor în ultimii douăzeci de ani. Să luăm de exemplu cele două mari subiecte care țin ocupate prima pagină a ziarelor și principalele emisiuni de știri ale tuturor posturilor de televiziune: câinii vagabonzi și muntele de aur. Indiferent de poziția fiecăruia, pro sau contra, tot ce văd, tot ce aud și tot ce citesc sunt doar discuții: opinii, păreri, întrebări, răspunsuri, acuzații, scuze, dezbateri care de fapt tot discuții sunt. Nu e nimic rău în a se discuta pe îndelete subiecte care frământă întreaga populație a țării dacă ținem cont de valul de reacții stârnite peste tot inclusiv pe site-urile de socializare. Dar parcă totuși ceva lipsește din tabloul actual. Sau mi se pare mie că lipsește? Nu văd nici o acțiune, nimic. Nu se face nimic, nu se întâmplă nimic. Doar discuții. Și din păcate, prevăd că vor rămâne discuții, dar nu până se vor transforma în acțiuni care vor rezolva problemele, ci până alte subiecte mai „calde” vor deveni de actualitate, iar acestea vor fi pur și simplu uitate.

Este trist să văd că vorba „Zis și făcut” este doar o vorbă. Aș vrea să văd mai multă acțiune, mai multă implicare, mai multă inițiativă. Aș vrea să văd ca se și face ceva nu doar se discută despre niște subiecte. Vorbele nu sunt fapte, nu țin de cald, nu înlătură foamea, nu asigură locuri de muncă, nu curăță aerul poluat, nu îndepărtează câinii de pe străzi, nu salvează copiii, nu construiesc adăposturi, cu alte cuvinte, nu fac nimic. Vorbele sunt doar vorbe și atât.

Iar eu m-am săturat de vorbe. Dacă nu știi ce ai de făcut, și mă întrebi pe mine ce să faci, mai bine dă-te la o parte și lasă-mă pe mine să încerc. Poate eu voi găsi soluția.

vineri, 13 septembrie 2013

Tuns în somn

Am tot povestit despre cât de îndemânatică sunt. Știu să fac multe treburi prin casă și multe dintre ele le fac cu plăcere. Știu să schimb un bec ars, știu să bat un cui, știu să folosesc șurubelnița dar și cuțitul. Ce nu v-am povestit până acum este că știu să folosesc și foarfeca. Pentru ce? Simplu, pentru tuns. Am tuns aproape toți membrii familiei mele, în ordine cronologică pe mama, pe fratele meu, pe soțul meu, o mătușă, soacra, fiul meu și dacă mă gândesc bine cred că și vreo pe două prietene, dar asta cu mai mult timp în urmă. Nu știu dacă fiecăruia i-a și plăcut opera ieșită din mâinile mele, însă unii dintre dintre ”clienți” au apelat de mai multe ori la serviciile mele.

Acum a venit rândul fiicei mele să o tund. Însă pentru ea a trebuit să inventez o metodă nouă de tuns. Tunsul în somn. Cum vine asta? Ei bine, pentru că nu mă lasă nicicum să mă apropii de ea cu foarfeca în mână și urlă ca din gură de șarpe că nu vrea să îi tai cosițele bălaie, trebuie să o fac atunci când nu simte, nu vede, nu știe ce i se întâmplă. Și ce moment este mai bun decât acela când junioara doarme. Să nu vă imaginați cumva că tunsul în timpul somnului este mai ușor decât orice alt tuns. Nicidecum. Pentru că junioara se gâdilă în permanență, există riscul de a o trezi în orice moment, iar provocarea cea mai mare este tunsul uniform. Să vă explic puțin. Atunci când o tund încep dintr-o parte, tund cât pot, pentru că rapid își schimbă poziția în somn și întoarce capul pe partea cealaltă. Astfel, ajung să nu mai am nici un control asupra lungimii părului și lucrez precum cei care forau Canalul Mânecii. Este nevoie de precizie milimetrică pentru ca rezultatul să nu fie ... înțelegeți și voi ... asimetric. La toate acestea se adaugă bineînțeles și alte provocări precum lumina slabă, poziția mea în timpul actului de creație, părul care cade în timpul tunsului. Cu acesta din urmă este foarte greu, pentru că nu vreau să trezesc junioara în melodiosul sunet al aspiratorului pornit undeva pe la miezul nopții.

Dar cu toate acestea, îmi fac datoria cu succes. De fiecare dată. Nu foarte des, recunosc, ci doar atunci când biata fată nu mai vede din cauza bretonului mult prea lung. Azi am avut o astfel de zi. Am reușit să o tund pe trei sferturi pentru că s-a trezit când ajunsesem la punctul de unire al celor două jumătăți tunse individual, dar privind pe ansamblu arată foarte bine. Sunt mulțumită. Încă o acțiune încheiată cu succes. 

joi, 12 septembrie 2013

Uneori un cuvânt este suficient ... dacă este cuvântul care trebuie

În ultimele zile am scris destul de mult despre puterea cuvântului. Cuvântul este mai mult decât un șir de litere pe o bucată de hârtie sau un șir de sunete care ies din corzile vocale. Cuvântul este un dar pe care doar noi oamenii îl avem. Cuvântul are propria lui putere. El ne ajută să creăm dar și să distrugem, ne ajută să convingem dar și să descurajăm, ne ajută să ne îndrăgostim dar și să urâm, ne ajută să ne implicăm dar și să dezamăgim, ne ajută să vindecăm dar și să rănim.

Azi vreau să scriu despre frumusețea cuvântului.

* Cuvântul, atunci când este cel potrivit, poate da aripi unui copil să învețe să meargă pe bicicletă.
* Cuvântul, atunci când este cel potrivit, poate încuraja o persoană înaintea unui examen.
* Cuvântul, atunci când este cel potrivit, poate convinge pe cineva să se implice într-o acțiune caritabilă.
* Cuvântul, atunci când este cel potrivit, poate aduce un zâmbet pe chipul unui îndrăgostit după o cerere în căsătorie.
* Cuvântul, atunci când este cel potrivit, poate aduce lacrimi de bucurie în ochii unui viitor părinte.
* Cuvântul, atunci când este cel potrivit, poate aduce alinare unui bolnav pe patul de spital.

Cuvinte precum încearcă, știu că poți, te rog, mulțumesc, baftă, îți țin pumnii, vreau să ajut, îmi pasă, te iubesc, da, vreau să trăiesc o viață alături de tine, va fi fetiță sau băiat, sunt sănătoși, ești puternic, crede în tine, sunt alături de tine sunt doar câteva exemple de expresii în care cuvintele au o putere magică. Dacă nu v-ați convins de asta până acum, nu este timpul pierdut. Încercați. Nu doare. Nu vă feriți să le folosiți cât de des. Și veți vedea, veți înțelege care este adevărata putere a cuvântului. Uneori, un cuvânt este suficient, dacă este cuvântul care trebuie. 

miercuri, 11 septembrie 2013

Între două lumi

Sunt acasă de aproape patru săptămâni. Am avut timp să îmi revăd familia și prietenii, să povestesc amintiri și să iau pulsul orașului pe care îl iubesc și în care trăiesc de când m-am născut. Deseori mi s-a pus aceeași întrebare care m-a cam pus în încurcătură: „Așa-i că este mai bine acasă?” După cum e formulată întrebarea, răspunsul așteptat este unul singur și clar. Eu însă m-am simțit nevoită să ridic doar din umeri și să silabisesc un abia auzit „așa și așa”. Nu vreau să par lipsită de patriotism sau ipocrită însă asta este ceea ce simt. Am mai spus și în alte rânduri că pentru mine acasă nu înseamnă patru pereți frumos zugrăviți sau pomul care crește în fața ferestrei mele de la etajul unu sau vecina de vis-a-vis care vede tot și știe tot. Și sunt sigură că pentru mulți dintre noi este așa, altfel nimeni nu ar mai părăsi casa părinților... vreodată.

Mă simt prinsă între două lumi. Cea pe care o trăiesc și cea la care visez. Care este cea mai bună pentru mine și familia mea? Nici una dintre ele. Prima nu îmi mai place iar a doua este ireală, sau, să spun altfel, greu de obținut. De ce nu îmi mai place lumea în care trăiesc? De ce îmi este greu să accept lucrurile așa cum sunt ele? De ce nu mă mai regăsesc în nimic din jurul meu? Totuși, aici am trăit 39 ani, pe când acolo doar patru luni. Ce putea să se schimbe în doar patru luni?

O prietenă mi-a spus ieri: ”Carla, repetă în permanență: „Nu mai bine sau mai rău, ci doar diferit.” Am înțeles ce spunea. Ce nu am înțeles până acum este că în jurul meu nu s-a schimbat nimic. Lumea nu s-a schimbat în câteva luni cât am fost eu plecată. Nu este mai rea sau mai bună decât era înainte. Cea care s-a schimbat sunt chiar eu. Și atunci este normal să văd totul diferit, cu alți ochi. Dacă nu ai trecut prin aceeași experiență, este greu să mă înțelegi. Poate că nici nu înțelegi de ce pierd atâta timp scriind despre același subiect expirat. Dacă însă ai trecut prin asta, probabil că îmi vei da dreptate.

Un lucru e limpede. Nu mi-am pierdut busola. Ea arată în continuare nordul. Știu ce vreau și unde vreau să ajung. Ce nu cunosc este doar drumul într-acolo. O nimica toată. Mă învârt și caut peste tot. Trebuie să fie o ușă pe undeva, sau măcar o fereastră. S-ar putea să fie chiar lângă mine și eu să privesc în partea opusă. Voi găsi drumul, chiar și pe întuneric. Trebuie doar să privesc cu atenție.

marți, 10 septembrie 2013

Toamna din sufletul meu

”Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea
ce-o simt, n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.”
(Lucian Blaga, Melancolie, fragment)

Privesc pe geam și îmi privesc sufletul. Mohorât, trist, înnorat. E toamnă în toată regula. În mod normal, îmi plăcea toamna. Acum însă nu îmi mai place. Văd doar nori, ploi, noroi, umezeală. Nimic din ceea ce îmi place. Soarele apare tot mai rar, ziua e mai scurtă, frunzele încep să ruginească, păsările au cam plecat. Pare că toată lumea fuge de toamnă. Nici naturii pare să nu îi mai placă anotimpul.

Simt un gol, o apăsare, ceva. Nu îmi place nimic, nimic nu mă mulțumește, mă apasă o tristețe pe care nu o pot explica, simt o stare de somnolență care nu îmi trece oricât de mult aș dormi, sunt lipsită de chef, de energie, de vlagă. Fără să îi spun nimic, soțul meu a înțeles starea în care mă aflu. Nu știu ce m-a dat de gol, însă pregătindu-se să plece la servici, a întors privirea către mine și mi-a spus zâmbind: ”Fii bărbată! Va răsări din nou soarele și pe strada ta.”

M-a cuprins melancolia. E ciudat pentru că rareori aveam timp pentru asta. Acum am suficient timp. Încă o experiență adăugată la rucsacul cu stări noi încercate pe pielea mea. Victor Hugo spunea: ”Melancolia este fericirea de a fi trist.” Și acum trezirea! Sunt multe de făcut și timpul nu stă în loc. 

luni, 9 septembrie 2013

DE CE?

Azi mă voi purta ca un copil de cinci ani care nu înțelege prea bine ce se întâmplă în jurul său și mai mult nu înțelege DE CE.

Azi vreau să primesc eu răspunsuri de la adulți responsabili la întrebări care mă macină, pentru care nu reușesc să găsesc singură răspunsul și nici nu știu DE CE.

Azi vreau să aflu tot: unde, când, cum și mai ales DE CE.

* DE CE începe școala toamna când întreaga natură moare?
* DE CE vine Moș Crăciun iarna, când e frig și e în pericol din cauza ghețușului?
* DE CE trebuie să aleg între trotinetă și bicicletă, între caiet și tabletă, între germană și franceză?
* DE CE mie îmi iei dreptul la o viață sănătoasă și îi dai altcuiva dreptul la înavuțire?
* DE CE mie îmi dai birouri înguste, neaerisite și cu iluminare artificială și altcuiva îi dai clădiri eco și ferestre largi cu priveliște?
* DE CE dacă eu spun ”aș avea nevoie” de ceva dezbați în presă săptămâni întregi până uit și eu și tu ce nevoie am avut, iar dacă vine altcineva și spune ”vreau” te decizi imediat?
* DE CE stau aici și mă întreb dacă cineva îmi va răspunde? 

Nu este nimeni dincolo de monitor. Sunt doar eu. 
Eu trebuie să gândesc, eu trebuie să fac, eu trebuie să găsesc soluții, eu trebuie să rezolv.

Eu singură. Și tu și el și ea și noi și voi și ei și ele.

* DE CE să mor încet din neglijența, nepăsarea sau neputința altora?
* DE CE să mă plâng când poate pot face ceva?
* DE CE să stau și să aștept să primesc?

DE CE?

duminică, 8 septembrie 2013

Seara Lampioanelor

Aseară a fost o seară magică. Aseară am participat la Seara Lampioanelor - Lumină pentru Cei Pierduți organizată de Asociația Oncohelp. Am mers împreună cu familia și am înălțat și noi un lampion în memoria celor care au pierdut crunta luptă cu cancerul. 2500 lampioane au luminat cerul orașului într-un dans feeric. Împreună, lampioanele au creat o atmosferă de basm. Mi-ar plăcea să știu că și cei de acolo de sus din cer au văzut spectacolul de lumină al lampioanelor care se înălțau înspre ei  încet, încet, temându-se parcă să nu se piardă singure prin negura nopții.

Am și eu în familie oameni dragi care au avut de înfruntat temuta boală. Două femei deosebite, puternice, două soții, mame și bunici la vremea aceea. Una dintre ele a pierdut lupta, cealaltă a reușit să o învingă și nu doar o dată ci de două ori.

Una dintre ele este bunica mea din partea tatălui. Nu îmi amintesc foarte multe despre ea pentră că eram destul de mică atunci când a murit. Îmi amintesc povestirile cum a reușit să crească șapte copii singură, soțul ei fiind închis într-un lagăr din Rusia în timpul războiului. Îmi mai amintesc că pregătea niște colțunași cu brânză extraordinari pe care prefera să îi servească în castronele de lut și cu tacâmuri din lemn. Îmi mai amintesc de ursul cu brânză (specialitate din mămăligă în formă de bulgăre în interiorul căruia era brânză iar apoi se coace în cuptor) care era pus la răcit pe o măsuță în fața bucătăriei pe care bunica ne ruga să îl păzim să nu îl atace găinile. Apoi s-a îmbolnăvit de cancer. La vremea aceea, acum vreo 30 de ani, bolnavii de cancer nu aveau șanse prea mari de supraviețuire. Mă întreb dacă bunica trăia acum, oare ar fi avut vreo șansă?

Cea de-a doua persoana dragă mie este chiar mama mea. A fost la primul control chiar în ziua în care eu mă întorceam din concediu. Nu a trecut mult și am primit și diagnosticul. Crunt și necruțător. Cancer la sân. În acele momente, am crezut că o voi pierde. Nu știu câți dintre membrii familiei mele au gândit astfel, dar cred că toată lumea are acest gând mai devreme sau mai târziu. Mama s-a dovedit a fi mai puternică decât noi toți și dorința ei de viață a fost mai puternică decât boala. După operație, tratamente îndelungate extenuante de chimioterapie și radioterapie, mama a reușit să învingă boala. Dar nu pentru mult timp. Anul următor, la un control a venit o nouă bombă. Cancerul a recidivat. Și din nou mama a fost nevoită să treacă prin toate etapele tratamentului împotriva cancerului. Și din nou a reușit. Acum e bine și se bucură nespus când își vede nepoții crescând.

Cancerul nu iartă pe nimeni. Nu îl interesează prea multe, nu alege între tânăr sau bătrân, între sărac sau bogat, între faimos sau om obișnuit. Este o boală necruțătoare însă sunt și cazuri fericite când boala este învinsă. Și în aceste cazuri, foarte mult contează încrederea, încrederea în forțele proprii, încrederea că boala poate fi învinsă. Niciodată nu trebuie să ne dăm bătuți. Am învățat asta de la mama. 

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Îmi place să îi privesc dormind

Este ora unu. Soțul meu este la servici. Lucrează în schimbul de noapte. Iar copiii și-au dorit să doarmă cu mine. E liniște în casă. Uitându-mă la ceas mi-am dat seama ca puișorii mei au adormit de mai bine de două ore. Eu, însă, nu pot să dorm deși simt puțină oboseală.

Îmi privesc copiii dormind. Sunt atât de liniștiți. Cristi doarme ghemuit, cu fețișoara lui albă îndreptată înspre mine, înfofolit cu totul ca de obicei în păturica lui. Îi pot vedea clar trăsăturile feței datorită luminii de pe stradă care răzbate prin fantele jaluzelelor din fereastră. Este frumos, aș spune precum o fetiță, însă nu aș vrea să îl supăr. Nu îi place să fie comparat cu fete. Când va fi mare, vrea să devină soldat.

Laura a ridicat puțin capul de pe pernă și m-a privit. Nu cred că m-a văzut, dormea. Apoi a pus capul înapoi și a spus: ”tati”, ”C”. Așa îi spune ea fratelui ei, ”C”, nu poate mai mult, însă pe Cristi nu îl deranjează. Ba din contră, îi place mult. Am mângâiat-o încet pe frunte și s-a liniștit imediat. Probabil visa ceva.

Împreună amândoi ocupă trei sferturi din patul dublu din dormitor. Mie abia mi-a mai rămas atât cât să nu zic că stau pe un scaun. Dar nu mă plâng. Îmi place să dorm cu ei în același pat. Stau și îi privesc dormind și nu mă pot sătura. Au un somn liniștit, calm, relaxat, fără griji. Așa și trebuie să fie. Îmi fac eu destule griji și pentru ei. Noapte bună puii mei! Somn ușor și vise plăcute! Noapte bună și vouă, tuturor!