Privesc o fotografie a fiului meu de când avea un an și nu pot să nu observ
cât de mult a crescut. Evident, acum are zece ani. La fel și fiica mea, acum
are doi ani, nu mai este un bebe. Sunt foarte diferiți. El este pasionat de
jocurile pe calculator, ea este un leader în devenire (dacă ar fi să citez alte
mămici din parc) care știe să folosească atât drăgălășenia cât și forța pentru
a obține ceea ce vrea.
Cu toate diferențele dintre ei, au ceva în comun. Cresc incredibil de
repede. De când s-au născut până au învățat să țină singuri sticla cu ceai în
mânuțe sau au spus primul cuvânt, au făcut primii pași sau au scris prima
scrisoare către Moș Crăciun parcă au trecut câteva clipe și nu luni sau chiar
ani. Presimt că nu va trece mult până când mă vor anunța că vor să se mute din
casa părintească sau că voi deveni bunică.
Privind copiii cum cresc, îmi dau seama cât de repede trece timpul. Uneori
mi-ar plăcea să pot opri timpul în loc, iar ei să rămână neschimbați. Însă și
dacă ar fi posibil, nu aș face asta. Îmi place să îi privesc cum cresc, fiecare
nouă zi aduce noi schimbări, încerc să mă bucur de fiecare clipă petrecută cu
puişorii mei și să păstrez în minte tot ce am simțit de fiecare dată când am fost
alături de ei. Poate cândva, când vor fi mari, îmi vor cere să le povestesc
despre momentele importante din viața lor la care eu am fost martor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu